miercuri, 29 februarie 2012

Pianul



Mă ajungi, mă atingi

cu gheara ta de fier;

copacul, un vis în care voi reveni

după fiecare înfrângere,

mă apără de sugrumarea ruginită

a dorului tău.



Peste secole, copacul va deveni

un pian

și mă va adăposti de aceeași primejdie,

iar eu voi ghici, după trei încercări,

ce au fost cândva

frunzele copacului,

consumând,

de frică,

Bach, Chopin sau Liszt.

(Variantă. Publicată în Viața Satului nr. 50 (4670), 10 decembrie 1994)

Nu te cunosc



Nu te cunosc.



Pe cine iu…Răsc atunci

când mă gândesc la tine?



Ma gândesc la tine aşa de parcă ai fi murit,

şi numai eu am dreptul să-ţi pastrez amintirea.



Ciudat…

Cum ar fi să te răzvrăteşti odată şi să-mi arăţi că eşti viu?



Cred că as muri de ciudă că nu mi te supui…

Dacă te-ai gândi şi tu la mine, cine aş fi?

Ştiu ca nu am dreptate şi, cu toate străduinţele mele, n-am învăţat

să-ţi iubesc libertatea…

dar, dacă te-ai gândi şi tu la mine, .. cum aş fi?



Am purtat toată ziua cartea cu marţisor.

M-am liniştit numai când i-am dat-o celui care o citise deja…

Fără mărţişor, evident.



Mărţişorul s-a rătăcit prin poşetă şi nu-l pot găsi…

Il caut mâine, şi …dacă îl găsesc,.. ce fac cu el?..




Sursa: GriArg

marți, 21 februarie 2012

Noi alergând...





Nu pot spune că nu mi-e dor

de noi alergând

prin lume

unul după celălalt…

(unul de celălalt?)




de ideea de a fi

noi – a fi doi

şi tot(uşi) una

(dada, “2 în 1″, ca în reclame)



de vocea încălzită

de orele de telefon

mai scumpe decât o călătorie

peste hotarele

patriei

incertă ca şi dragostea



şi de fugara

convinsă că va fi urmată

de singurul care i-ar merita…

oprirea



Pot spune doar că

e vânt

şi-un frig apocaliptic

e ca şi cum ne-am fi transferat în cer

şi

urcăm din nou

profunzimile

fără aripi

visând lumina lor

noi alergând:

eu… tu…

dor


Sursa: GriArg

marți, 14 februarie 2012

Poveşti cu poveşti



Ia vino aici, să-ţi spun o poveste!



…probabil că n-am mai crescut de atunci,

dacă alerg de fiecare dată să ascult o nouă poveste,

nouă-veche, parcă nemaiauzită!

şi cred,

ca şi cum aş fi la prima poveste

de pe pământ,

în poveşti fără sfârşit…



De fiecare dată

când povestea se termină

mi-e dor de ochii albaştri ai bunicului Tudor

(obosit, mirosind ameţitor a brad),

cu poveştile lor nesfârşite…



şi mi-e dor de vocea bunicii Elena,

cu aromă de levănţică

şi de miere,

ameninţându-l că rămâne fără prânz,

dacă nu pune odată punct

nesfârşitei poveşti…



Da, vocea albastră a bunicii Elena,

care,

simţindu-se vinovată pentru pauza de prânz

din poveste,

îmi spunea mai departe

povestea neterminată

a bunicului Tudor…



Da, nesfârşita poveste…

Poveste cu nouă neveste

(şi cu un Făt-Frumos,

dar cam mincinos)…



Partea cea mai urâtă

a celor mai frumoase poveşti

e că partea cea mai frumoasă

nu poate fi adevărată

şi nesfârşit este doar

sfârşitul nesfârşitelor poveşti…



Altfel, am mai spus:

am o Diplomă de excelenţă în

artele frumoase de a prevedea

sfârşitul poveştilor urâte,



şi după fiecare punct de poveste

mi-e dor

tot mai mult

de privirea albastră a bunicului Tudor…

Versuri preluate de pe blogul GriArg...

Imaginea: un tablou de Evgeni K. Andreev 

luni, 13 februarie 2012

Diplomă de excelenţă



Ai presupus

eronat

că şi eu

scriu pe-un perete…

E adevărat, nişte cai verzi

mi-au invadat orizontul şi

îmi dau în retină

copite de diamant…

Dar vei vedea

eu am insomnii pe pereţi

scriu versuri pe cearşaf

visez în boabe de cafea

ghicesc în iubiri

şi am diplomă de excelenţă

în călătorii în sens

giratoriu,

uneori opus

tuturor…

Nu ştiu ce ar fi trebuit să fac

în loc de admirat

oraşul descris pe pereţi

probabil

să mănânc şi eu ceva

pentru asta venisem.

Dar nu-mi era foame.

Îmi era sete

şi tu ai băut

vinul roşu

de mi-a trecut setea.

Era bun!

Acum

îmi e foame.

Am aşezat frumos

cuţitul şi furculiţa

de argint

pe o foaie de zăpadă

imediat

va fi gata şi masa:

o bucată amară de frumuseţe

abia salvată de aburii

unei rime neîntâmplătoare

(mereu neîntâmplătoare)…

Nu ştiu dacă e bun şi

rolul de muză

aşa cum era vinul…

Dar mereu aşa se întâmplă:

fără prea mult dulce

(cât mai puţin dulce)

Dumnezeu nu croieşte

destine dulci

niciodată.

Neîntâmplător,

ne apără de vieţi diabetice.

Probabil, kitschul

nu este chiar vocaţia Lui…

Sursa: argribincea

Sursa imaginii: aici.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Superlativul, mod de conjugare

Superlativul (dincolo de gramatică)

Mă tratai cu un fel de superlativ ameţitor

pentru iluzia de înălţime, probabil

Nu-mi ştiai secretul: eram reticentă

la modul superlativ


şi restanţieră la acest gen

de gramatică

Protestam

şi mă rugam de Dumnezeu

pentru

o cât de mică scădere de înălţime…

* * *

Masca de gheişă

Buzele tale deveneau zmeurii

încet ne înălţam în vârfuri

şi luam înălţime

Şi luam înălţimile

ca pe nişte banale cetăţi

din vecinătatea muntelui

ori ca pe nişte superlative…

De la un timp, zmeuriul se transforma în aromă de

cireaşă coaptă,

răscoaptă, apoi vişinie

în contrast cu strălucirea ta

de porţelan

Deveneai un fel de mască de gheişă

plutitoare

apoi, nu-ţi mai vedeam decât pupilele dilatate

şi irisul înflorit

Superlativ

şi aproape ascuns în pupile

N-aş fi crezut că te confunzi

atât de uşor

cu superlativul…

dacă n-aş fi văzut

* * *

Când redeveneai palid, material şi…

materialist,

îţi ascundeai masca

în iris

ca între irişii lui Monet

şi atunci

deveneam conştientă

că ruga mi-a fost ascultată

* * *

Uneori, mai descopăr masca de gheişă

în iris, în voce, în gest…

şi desperarea ia forma clasică,

de pe vremuri,

când tot aşa, departe, erai, şi tot eu,

eu

cutreieram oraşul

în căutarea unui mod de teleportare…

Sursa: aici.

Sursa imaginii: aici.

joi, 9 februarie 2012

Ophelia


Priveam imaginea iubitului din amintire,

implorând amintirea să plece…

Şi nu pleca…





Îmi căutam propria imagine, 

imaginea mea,

neproiectată

pe suprafaţa lucioasă,

implorând-o

să revină…

Şi nu revenea…



De la un timp, îmi venea mai uşor

să răspund la numele de Hamlet…

Ofelia era o străină – rece, naivă…



Iubite Hamlet,

Dacă te mai gândeşti la Ofelia

ca la o biată fiinţă căreia i-ai vorbit odată,

caut-o! -

ca să-i transmiţi

asigurarea profundei mele

indiferenţe.



Oxford, 1995




Sursa: Ophelia.
Sursa imaginii: aici.

Nişte versuri electronice

Da, eu am fost…


am intrat pe fereastră,

ca de obicei,

ţi-am ascultat muzica,

am mai citit din versuri…

Te-am ascultat

şi te-am citit…

Am zâmbit

(conform protocolului)…

Am scris te miri ce…

Sa nu te miri!

Am mai deschis nişte ferestre

şi am zburat, prin ele, dincolo…

Dacă n-ai simţit nimic,

e pentru că

nu erai…

sau

nu eram…

şi, oricum, am şters urmele,

conform uzanţelor…

P.S. Da, şi am mai zâmbit o dată…