Avem în biblioteca de acasă mai multe cărți traduse de mama, dar nu pe toate. Unele nu le mai pot citi, decât la biblioteca publică, pentru că mama le-a tot dat, ba unei rude, ba unor colegi, care nu ni le-au mai întors… Nu aveam nici versiunea românească a romanului Bucuria vieții, deIrving Stone, când, adolescentă fiind, am luat cartea de la bibliotecă și am citit-o, în rusă. Și m-a văzut mama cu acea carte în mână, și mi-a zis:„Să știi că eu speram să o citești într-o zi, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât m-am ambiționat să o traduc. Nu cred că ești pregătită să citești o carte ca asta, despre Van Gogh, dar îmi place curiozitatea ta… Diferența e că eu am citit-o pe când aveam cu vreo zece ani mai mult decât ai tu acum… Am citit-o, când te purtam în burtică, iată de unde înlcinațiile tale pentru desen și pentru artă în genere!” Și a zâmbit, pentru că mama zâmbea mereu, și… mai ales atunci când vorbea cu mine.
Așa credea mama: că o femeie îi „programează” copilului ei nenăscut abilitățile și înclinațiile prin ceea ce face în perioada sarcinii. Și cred că mama avea dreptate (și nu doar în privința mea!
) Degeaba cred unii că au puterea de a ne manipula, dacă folosesc tot felul de tehnici sofisticate. Adevărata putere e în mâinile mamelor, ele „setează” aspectul și viitorul lumii…Curioasă, am recitit cartea și în traducere românească, ceva mai târziu… Este, firește, un roman pe care poți să-l citești de multe ori, descoperind la fiecare lectură sensuri și detalii noi. Și, mulți ani mai târziu, locuind în Olanda, urmând, probabil, în subconștientul meu, „programarea” despre care vorbeam ceva mai devreme, am luat un tren spre sud și m-am aventurat de una singură într-o călătorie de o zi… Pe urmele lui Van Gogh.
* * *
Altă lucrare de a mamei care m-a marcat a fost nuvelaStejarul înzăpezit de Iuri Naghibin. Când traducea, mama obișnuia să-mi citească fragmentele care o impresionau mai mult. Nuvela aceasta mama mi-a citit-o în întregime.În toate lucrările pe care le-a tradus mama existau eroi/eroine care se potriveau cu personalitatea ei, care se armonizau cu natura ei, textele de tradus oferindu-i mamei un fel de scenă pe care rolul ei era unul încântător – pentru ochii mei de copil. În nuvela luiNaghibin astfel de personaje sunt tocmai două: elevul neastâmpărat Savușchin, un copil „dificil”, adică mult prea isteț și visător totodată, ca să poată fi „ca toată lumea”, și învățătoarea Ana Vasilevna, o tânără care descoperă două împărății absolut noi și fascinante: poezia din sufletul unui „copil dificil” și poezia pădurii, prin care trece, după ce insistă să meargă la elevul său acasă, pentru a discuta cu mama acestuia.
Când îi spune băiatului că va trebui să meargă să i se plângă mamei de comportamentul lui, Savușchin exclamă: „Veniți, Ana Vasilevna, cum are să se mai bucure mama!” Și, chiar dacă învățătoarea nu-i poate promite că o va bucura pe mama (pentru că nu vede prea multe motive de bucurie!), acesta, cu multă grijă, ba cu entuziasm chiar, o însoțește prin pădurea înzăpezită, unde Ana Vasilevna și „copilul dificil” Savușchin se opresc să admire stejarul înzăpezit. Ca să-și dea seama și învățătoarea de ce, când le ceruse elevilor să dea exemple de substative, Savușchin a insistat cu exemplul său, „inedit”: „stejar înzăpezit”, nu „simplu, stejar”! Iarna, în mijlocul părdurii, tânăra învățătoare învață că…„stejar” e una, iar „stejar înzăpezit” e cu totul altceva!
* * *
„Aici nu mai aveau putere izvoarele calde, pârăul era acoperit cu o pojghiță de gheață. Pe fața lui de marmură se agitau umbre fluide, ușoare.
— Ia te uită cât e de subțire aici gheața, prin ea se vede cum curge apa!
— Ce vorbiți, Ana Vasilevna! Eu am clătinat o creangă, și iată cum curge umbra ei.
Ana Vasilevna își mușcă buzele. Se vede că aici, în pădure, ea mai bine ar tăcea….
Aplecat puțin înainte, cercetând cu atenție totul în jur, Savușchin se îndepărtă din nou de învățătoare.
Iar pădurea îi tot ademenea pe cărările ei multe și încurcate. Părea că nu se vor mai sfârși copacii, nămeții, că nu se va sfârși liniștea și nici semiîntunericul țesut cu fire aurii de razele soarelui.
Pe neprins de veste în îndepărtare a licărit o fisură de un albastru-fumuriu. Rariștea luă locul hățișului, pădurea deveni spațioasă și răcoroasă. Și se vedea acum în depărtare nu o fisură, ci un luminiș larg, inundat de soare, era acolo ceva ce strălucea, scânteia, roia ca niște steluțe de gheață. Cărărușa ocoli o tufă de alun, și pădurea momentan se lărgi în toate părțile. În mijlocul poienii, în veșmânt alb strălucitor, uriaș și maiestos, ca o catedrală, se înălța un stejar. Părea că toți copacii, plini de respect, s-au dat la o parte, să-i facă loc confratelui mai mare să se manifeste în toată puterea lui. Ca o șatră se întindeau peste poiană crengile de jos ale coroanei lui. Crăpăturile adânci din coaja lui erau ticsite cu zăpadă, iar tulpina-i groasă, s-o tot cuprindă trei oameni cu brațele, părea cusută cu fire de argint. Frunzișul, uscat de toamnă, mai că nu căzuse, stejarul până-n vârf purta frunze în huse de zăpadă.
–Iată acesta-i stejarul înzăpezit!
Ana Vasilevna păși sfioasă spre stejar, și vigurosul străjer al pădurii i se închină din ramuri.”
(Fragment din nuvela Stejarul înzăpezit de Iuri Naghibin, tradusă de Raisa Ciocanu)
* * *
P.S. Nu știu un alt mod, mai frumos și mai profund de a ține minte numele unui om, decât urmărindu-i și urmându-i opera, gândurile și admirându-i fapta…
Sursa: GriArg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu