Cuza, inimă de stea

Sursa: GriArg.

Baladă pentru mama

Publicat și pe GriARG.

Ana mea

Verde fraged, verde luminat,

Aur de grâu peste cer

Revărsat…

Coroniță cu dragoste

Împletită-n cosițe,

Ochii tăi înflorind

În fiece floare

În fiece rând…

* * *

Floarea salcâmului scuturată de ploi

Floarea orelor triste ca un rug între noi,

Rug de cuvinte nespuse,

Cântate,

Rugă de viață

Și de sănătate,

Flori de nemoarte din cerul de versuri,

Durere ce iartă, creând universuri,

Mama, durerea ei,

Plânsul meu pentru ea,

Cine șite-a iubi poate nu va uita,

Cântecul mamei, și nimeni ca ea

Cântând și iubind… a iubi, a ierta…

* * *

Verde trist, verde îndurerat

De-argint amintiri peste gând

Ruinat

Floarea castanilor bătută de vânt

Printr-un oraș delirând…

* * *

Floare căzută, spumos,

Poetic, ritmat,

Peste lumea ce-n graba ei

Și-a uitat

Durerea și moartea,

Iubirea și cântul,

Și munții, și marea,  și cerul, și vântul…

Praf de oraș iubit, neuitat,

Cântat de poeți,

Poate nemeritat,

În pleoape-mi lovește,

Spre a  se șterge icoana

Din flori împletite, din care

Mama

Îmi zâmbește!

* * *

Oricine, oricât ar lovi

Nu o va atinge.

Adânc ocrotită de ochiul meu,

Nicio vamă

Nu mi-o va găsi, nu mi-o va lua,

Sub aripa pleoapei,

Ca pe un prunc,

O voi purta…

* * *

Zidită în visul meu

Înălțată cu o stea,

Ana mea!

Cât de mică e lumea!

În comparație cu dragostea ta,

E-o lume pitică detot, și slabă,

Și păzită de o inimă-stea,

Ana mea!

* * *

Așa cum odată

mi-ai pus pe genunchi

prima carte,

zâmbindu-mi,

cu încredere,

dar și cu

severitate,

acum, plecând dintre florile mele,

spre stele, cu stele,

mi-ai lăsat

moartea

în inimă și sub pleoape…

* * *

Și-ncet înfloresc în inima mea

Moartea și viața sub formă de stea -

Stea-floare

din cărți-coronițe

lin-căzătoare

printre florile-stele,

rugămințile mele…

* * *

Din zâmbetul tău

ca o floare de mai

Mă privește durerea

cărării spre rai,

Ascunsă de raiul ochilor tăi

ca-ntr-o cupă de floare

lacrima mierii din tei…

* * *

În florile ochiului tău mă ascund

În ele îmi răsădesc lacrima, plânsul…

Cuvintele nespuse, gândurile neîmplinite

Se aștern peste ochii mei

În care tu dormi liniștit

Și nu te mai doare nimic,

Nici măcar nimicul!

Nici inamicul…

Nu te revoltă răutatea, prostia

Te leagănă

În versul său

Nins-înflorit

Poezia…

* * *

Din colțul de rai ce, prin durere, zâmbind

Mi l-ai cedat,

Cuvinte-nfloresc, tinzând să acopere cerul

Înalt,

Cerul ochilor tăi,

Cerul florilor

Din coronițele copilăriei,

Cerul cărților tale,

Transportate, ușor, de o stea,

Steaua  Anei lui Manole,

Mama mea - Ana mea!

* * *
Sursa: GriARG

Sursa primei imagini.

Sursa celei de-a doua imagini.

Alte imagini: aici, aici, aici, aici și aici.

„Struguraș de pe colină”. In memoriam: Maria Bieșu

Struguraș de pe colină,
Spune-i badei când să vină…

Mama ascultă muzică. Și cântă… Și eu încerc să-i imit vocea, pentru că îmi place cântecul, îmi place vocea mamei, și a cântăreței, îmi place starea mamei, îmi place atmosfera pe care mama a „instaurat-o”, punând acest disc de vinil…

- Ce voce! Mamă dragă! Cine cântă?

- Maria Bieșu! – Mama zâmbește, știe de ce sunt atât de mirată (la ora la care se întâmplă acest dialog Maria Bieșu este deja o renumită cântăreață de operă, „Cea mai bună Cio Cio-san” ).

- Cum? Maria Bieșu cântă muzică populară? – nu-mi vine să cred, uitându-mă la discul pe care mama îl pune din nou.

- Da, a debutat cu acest cântec, și eu am scris despre ea…

Mama îmi povestește despre Maria Bieșu (detalii pe care eu nu am de unde să le știu)… Era foarte talentată, ar fi devenit o interpretă de muzică populară excepțională, zice mama, dar se simțea, de pe atunci, că poate fi mai mult, vocea o recomanda pentru operă…

Cât de multe știe mama! - Nu mai sunt atât de mică, încât să cred că mama le știe pe toate de pe lume, și totuși, ce spune mama e, mereu, atât de interesant, sunt lucruri pe care nu le pot afla din alte parte, și să mă uit la mama cu ochi plini de admirație… Și discurile pe care le are mama conțin adevărate comori! Unele dintre cântece, nu toate, mi le amintesc: sunt cântecele de debut, nealterate de cenzură (care avea să se înăsprească, mai târziu), ale unor interpreți foarte dragi și foarte populari (Nicolae Sulac, spre exemplu, cu al său Dor de mamă)… În anii tineri ai acestor interpreți, când aceștia abia se lansau, părinții mei mergeau des pe la spectacolele de la Teatrul Verde din Valea Morilor și, fiind un teatru de vară, unde aveau acces și copiii, mai ales la concertele din timpul zilei, mă luau și pe mine… Chiar dacă eram foarte mică pe atunci, am păstrat imagini dragi, cu părinții mei tineri și îndrăgostiți de muzică, așa cum am păstrat în inimă minunatele coronițe din flori albastre, de câmp – culese și împletite împreună cu mama, în poienițele din Valea Morilor, înainte de acele concerte… Părinții mei făceau așa, încât, înainte de spectacol, să petrecem câteva ore, plimbându-ne prin păduricea din Valea Morilor…

Vorbim, vorbim… și mai ascultăm cântece, și ne amintim de concertele de la Teatrul de Vară și… iarăși cântăm – da, eu sunt deja destul de mare ca să apreciez cântecele vechi, și sunt conștientă că aceste „cadre din filmul memoriei” sunt (vor deveni, peste un timp) o valoare, mai mult, vor fi de neprețuit… și cântăm împreună: mama și eu… Să fi durat această secvență vreo câteva zeci de minute (20? 30?)… Eu am memorizat-o ca pe o veșnicie comprimată într-o clipă. Am mii de astfel de clipe de diamant, conservate în memoria mea, ca într-o cutie de bijuterii. De câte ori îmi va fi dor de mama, nu am decât să deschid cutia mea cu diamante…

* * *

Colo-n vale la fântână/Două fete spală lână. /Una spală, alta-ndrugă/ Că-i face lui badea glugă… Mai vin’, bade, pe la noi/ Lasă turmele de oi,/Lasă grijă și nevoi/Și ne cântă din cimpoi)…

Când voi fi mare, voi fi ca mama mea!

* * *

Cred că mama simțea admirația mea, și cred că asta o făcea fericită (și era atât de frumoasă, când era veselă!). O admiram și pentru că era atât de apropiată de lumea frumosului (și a știut să mă îndrepte spre acea lume)…


* * *

Cea mai bună Cio-Cio-san de pe meleagurile noastre, ne-a părăsit și ea în această dimineață (16.05.2012)… Era doar cu un an mai în vârstă decât mama, și știu că nu se simțea bine deloc, în ultimul timp…

Of! Struguraș de pe colină!..

Strugurași de pe coline!..



16 mai 2012


Sursa: GriArg

În lumea înaltă a cuvintelor, mama…

- Ia să-mi spui, încă nu ți-e foame? - mama se ridică de la masă și, fără să aștepte răspunsul meu, se îndreaptă spre bucătărie. Pereții din coridorul îngust, de unverde-mentă, palid și strălucitor totodată, reflectă lumina ce vine prin ferestrele deschise și toată marea aceea de lumină cade, generos, pe fața mamei, făcând-o să radieze, la rându-i, și să pară și mai frumoasă. E un portret aproape ireal, compus, parcă, din razele soarelui ce-mi binecuvântează starea de libertate – sinonimă cu vacanța și copilăria, în genere – și tot nu-mi pot explica de unde acest sentiment – dureros, când conștientizezi că nu se va mai repeta niciodată – de fericire absolută, neatins de nicio umbră de tristețe… Probabil, pentru că mama zâmbește…

Mama știe că n-aș spune niciodată că mi-e foame (probabil că, pe atunci, habar nu aveam de această senzație – copil alintat ce eram!). Într-o zi, pe când eram mică, desperați că mâncam prea puțin (după măsurătorile celor mari, bănuiesc, pentru că, atfel, nu arătam deloc (ba chiar deloc!) a copil nehrănit), părinții au decis să asculte și sfatul unor medici de a mă lăsa așa, fără masă, până flămânzesc și cer de mâncare. Bucuria mea! Am alergat toată ziua prin grădină, mi-am făcut de lucru, vizitând, pe rând, toate animalele de prin gospodărie, apoi am dat și pe la vecini (tot prin grădini, unde găseam tot felul de plante și obiecte care mai de care mai interesante)… Din când în când, bunica sau tata mă căutau, ca să mă întrebe, dacă nu mi-e foame. Nu! – primeau, de fiecare dată, răspunsul meu hotărât, și… rămâneau contrariați și curioși să vadă ce fac mai departe… Nu mi-a fost foame toată ziua. Spre seară, îngrozit și enervat de comportamentul meu („anormal” și „iresponsabil”!), tata m-a adus cu de-a sila, cu lacrimi (mă deranjase, vezi bine, eu mai aveam treabă!) la masă și m-a forțat să iau cina… Și m-am culcat supărată că, din cauză că a trebuit să pierd timpul mâncând, n-am reușit să mă joc atât cât aș fi vrut!

… Mama pune masa. Și povestește. De fapt, mai degrabă recită, pentru că mama reproduce tot textul cu exactitate. E un fragment (și eu știu, și sunt mândră: că încă nimeni, în afară mine și de mama, nu știe cum va suna!) din noua carte pe care o traduce. Suntem numai noi două în casă (Tata e în deplasare, la Riga! – îmi vine să mă laud și aici, ca în fața prietenilor mei de joacă, de atunci – și când va veni acasă, va aduce o valiză mare, plină cu bomboane pentru mine, și cu niște cutii mari – conserve cu icre negre din Marea Baltică, și cu mai multe vase de ceramică, umplute cu o băutură tradițională, preparată din ierburi, un fel debalzam, ce se adaugă în ceai sau cafea, din Letonia… Și ziare, reviste și cărți!)… Mama e în concediu de maternitate. La toamnă voi afla că am un frățior! Acum nu pot ști dacă va fi frățior sau surioară, dar îi căutăm, cu toții, entuziasmați, un nume (Dacă va fi fetiță, eu aș vrea să o cheme Lia, ca pe… îngerul meu. Dar mama protestează: Nu, numai nu Lia! În niciun caz Lia!… Bine. Nu va fi Lia. Va fi băiat – Doru -, dar asta vom ști abia la toamnă, în noiembrie, acum nu știm nimic, îl așteptăm să vină!).

Bucătăria, mică, albă, strălucește, scăldată de soare. Cu greu îmi stăpânesc răbdarea, ca să terminăm masa și să o zbughesc din nou afară, la joacă. Sunt în vacanță, și afară mă așteaptă copiii vecinilor. Avem planuri mari: să salvăm vrăbiuțele-pui (nu știu de cine (de câini, probabil) și nu știu cum (ne vom urca prin copaci, probabil), atâta știu: că vom naviga printre ierburi înalte, căutând pui de vrăbiuță căzuți din cuiburi. Eh, nu vom găsi niciunul – toți vor zbura, speriați, la apropierea noastră)…

- Nu, zice mama, te-ai jucat destul, mai lasă puțină joacă și pe mâine, că dacă se termină joaca, ce te faci? Acum citim! Împreună.

Am un teanc de cărți, programate pentru lecturile de vacanță. Și, dacă mă apuc să citesc, uit de joacă… Citesc. Stăm cu toate cărțile în față. Față în față. Ambele, la aceeași masă, în sufragerie. Da, la masa locul căreia îl va lua, după ce mama va primi onorariul pentru traducere, pianul, la care visez (și zi, și noapte!)…

* * *

Pianul era o promisiune. Una de dragoste, a cărei menire a fost să dureze un pod peste ani – atât cât există pe pământ muzica și atât cât voi ști să păstrez cântecele mamei – și peste moarte… Acum, „răsfoind” printre amintiri, îmi dau seama de asta, dar pe atunci nu era decât un vis. Unul ce avea să devină realitate, ca și numele fratelui meu, care, la fel, avea să vină toamna, transformând liniștea din casă în neliniște…

* * *

Uneori, facem câte o pauză – doar pentru un mic „schimb de impresii”. Cele mai interesante fragmente din cartea pe care o traduce mama mi le repovestește (reformulând, pe unde e nevoie, așa încât să fie accesibile înțelegerii mele) – puțin, totuși, atât cât să-mi suscite curiozitatea, ascultă ce am de zis și eu, apoi ia dicționarul și… facem, din nou, liniște. Ca mama să poată lucra. Mama nu poate lucra, dacă nu e liniște și… ordine perfectă în casă. Înainte de a începe lucrul, mama face curățenie – dimineața devreme, când eu încă dorm. Mai târziu, după ce luăm ceaiul, îmi revine și mie o parte din „misiune”: să mai șterg o dată praful (chiar dacă mama l-a șters mai devreme) și să ud florile. Restul face mama. „Curățenie ideală” (expresie consacrată), pentru a lucra bine. În acel moment, mama ar fi zis:„curățenie ideală”, pentru o bună traducere. Din limba rusă.

* * *

Mama a prețuit foarte mult limba rusă. I-a căutat sensurile – rare, puțin cunoscute sau necunoscute – prin texte adânci, ale unor autori cu greutate în lumea înaltă a cuvintelor, a căutat echivalența cuvintelor rusești și a celor românești, le-a pus mereu pe același – înalt, binemeritat, nobil – postament, deopotrivă: cuvintele limbii ruse și cuvintele limbii române… În lumea înaltă a cuvintelor, nu există discriminare: toate cuvintele din toate limbile sunt egale între ele, stăpâne și suverane. În lumea înaltă! – da… Nu și în lumea proastă și mizerabilă. Refuzul mamei de a vorbi rusește, atunci când, în instituțiile statului nostru, se impunea supremația limbii ruse, era consecința acestei atitudini – atitudine justițiară prin excelență – a unui om care cunoștea foarte bine ambele limbi. Era revolta contra situației nedrepte în care se afla (și se mai află, și azi)limba română din Republica Moldova.

* * *

Mama, care a tradus prin intermediul limbii ruse, din limba rusă, nu vorbea rusește, decât în cazuri foarte rare. Răspundea, cu delicatețe, în română, fără aroganță, calm, liniștit, dar refuza să tolereze lipsa de respect din partea alolingvilor, manifestată prin ignorarea limbii române… Așa a procedat, a avut aceeași atitudine până în ultima clipă. O atitudine cristalizată, în comportamentul mamei, probabil, și pentru că a aflat (și, spre mare ei indignare, prea târziu pentru a putea lua măsuri), că la grădiniță am fost bruscată, din cauză că nu înțelegeam rusește.

Cum puteau să-și permită așa ceva!? – se revolta mama – Niște semianalfabete, care aveau obrăznicia să ne ceară să le ajutăm, ca să poată susține examenele la limba română (pe atunci poreclită „moldovenească”)! Și, de fiecare dată, mama o cita pe bunicuța Catinca, mama tatălui meu, care zicea de multe ori: Dacă unul dintre copiii mei trebuie pedepsit, să mi-l dea pe mâna mea, și dacă trebuie, într-adevăr, pedepsit, îl pedepsesc eu, dar! niciun străin să nu pună mâna pe copiii mei! – un principiu pe care mama îl evoca mereu – cu toată revolta de care era în stare, amintindu-și, din nou și din nou, de „educatoarele needucate”, de care am avut parte, pe când frecventam grădinița rusească de pe strada Livezilor…

Sursa: GriArg.

Lui Doru

Acum știu

cât de greu și de trist…

dorul doare

(niciun alt dor

și nicio altă iubire

pierdută

nu doare AȘA!)

și-ți vine să plângi

în poala primului nuc

ce-ți răsare în cale…



AȘA,

mamei îi era

dor de noi.



Singură, îndepărtată și tristă,

mama vorbea cu un nuc…



Și am urât casa aceea

în care mama era

singură, îndepărtată și tristă…



Acum, când nu mai port stânjenei

și panglici funerare

prin buzunare,

mi-e dor de casa urâtă

și -

singură, îndepărtată și tristă -

aș merge din nou

la nucul din fața casei

pe care nu mai pot s-o urăsc

AȘA -

singură, îndepărtată și tristă -

să-l întreb

ce vorbea cu mama,

când noi nu-i eram aproape…



Să-i spun

casei urâte

(singure, îndepărtate și triste)

că suntem,

cu toții -

singuri, îndepărtați și triști -

într-un fel de nemișcare

(sau așteptare -

formula universală a maternității?)

încordați:

poate vreo minune să ne aducă

în loc de nuci

sau în loc de atâta

primăvară și floare,

vocea mamei,

din depărtare…

Ușoară Cruce

„Ușoară, maică, ușoară…” G.Vieru

Ne agățăm de modernitate

ca de o Cruce

mai ușoară…


„Uşoară, maică, ușoară…”

Există metode

moderne

de a îndepărta ce e valoros

și a sta

suspendați printre gunoaie…



Este greu să stăpânești

valori.

Ai nevoie de timp,

iar timpul e de aur și el.

Ai nevoie de știință,

ca să le poți evalua.

Ai nevoie de suflet,

ca să le poți păstra.

Ai nevoie

să nu încetezi să muncești,

să crezi și să visezi,

să lupți și să mori,

ca să ai voie să trăiești

printre astre de diamant…



Este ușor să te stăpânească niște gunoaie

închzi ochii

îți anihilizei toate simțurile

și zici că

urăști gunoaiele

și stai suspendat printre ele,

agățat de modernitate

ca de o Cruce…


„Ușoară, maică, ușoară…”

Sau: pleci.

Cu „Țara în raniță”,

dezgustat, cu ura aproape,

cu dragostea departe,

îți iei modernitatea

ca pe o cruce

ușor portabilă

și pleci

dincolo de orizont

dincolo de soare

dincolo de ploaie

dincolo de nuci…


„Ușoară, maică, ușoară…”

Ușor, te duci…



Și revii, târziu,

ca să constați

că orizontul…

și el a plecat…


„Ușoară, maică, ușoară,

Ai putea să mergi călcând

Pe semințele ce zboară

între ceruri și pământ…”

Sursa: GriArg

Lumina florilor, Floarea luminilor

Lumânări aprindem

și cerșim

nemurire,

partea din viață, Iubirea,

care nu se cerșește,

se cucerește, se merită…



Cea mai frumoasă parte din mine

s-a prăbușit și a zburat

fără întoarcere și

fără moarte…





O parte din mine s-a rupt de trup

și m-a părăsit, și m-a durut, și m-a iertat,

iubindu-mă,

frumos, înflorit, luminat…

și eu iubesc țara de flori și lumini

în care

s-a prăbușit și s-a-nălțat…

Lumina florilor, Floarea luminii…



Adună-mă, Doamne, pe mine, culege-mă,

(cu) cea mai frumoasă și cea mai fragilă

parte din mine,

plecată înspre lumini și flori,

pe drum de lumini și flori,

între lumini și flori,

cu Tine, Doamne, adunat din Lumină,

dacă lumina din mine

se învrednicește de nemurire,

învrednicește-mă, Doamne, Tu

de Lumină,

de-al Florii de lumină gând

și de Floarea gândurilor luminate,

Lumina florilor și Floarea luminii,



Oare câtă frumusețe mi-a rămas?

Îmi ajunge, oare,

ca să-mi câștig

restul de nemurire,

nemurirea întreagă -

Floarea luminii, Lumina florilor?



Imagine: fragment din cea mai veche fotografie cu mama…

Sursa: GriArg

Amintiri amare

…o ajutam pe mama să citească, în șpalturi - pe vremuri - corectura ziaruluiÎnvățământul public. Am citit, astfel, și numărul în care își publicase regretatul Grigore Vieru ciclul de poeme Litanii pentru orgă, scris după ce își pierduse mama.

Citeam


Tristă dimineață
De Duminica mare.
Îmi izvorăște pe față
Steaua cea de sare.
Privesc cu durere la
Verzile săbioare
De porumb din grădina ta,
Mamă, care
Nu te mai pot apăra.
Întregul nu mai e întreg.
Strig:
Sunt cel mai fără de noroc!
Deși înțeleg, înțeleg
Că toți suntem un lemn
De foc

* * *

Lipsești dintre lumine,
Dar nu lipsești din mine.
Lipsești de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipsești din blanda seară,
Dar nu lipsești din țară.
Plecată ești în moarte
Ci-aproape, nu departe…

și plângeam… ca acum…

de ziua lui Gelu… 9 mai 2011

Sursa: GriARG

Asta scriam acum un an... Acum tac... E rândul lui Gelu să-mi plângă de milă.

* * * 

Liniște

Si e atâta linişte,

Că se aude valsul frunzelor căzând

Şi înflorirea bobocilor roz

şi zâmbitori către soare…

Şi parcă tot mi-aş dori mai multă linişte…

Şi aş da tot pentru un pic de linişte…

… şi te-am dat pe tine pe un pic de linişte.


Sursa: GriArg.