În lumea înaltă a cuvintelor, mama…

- Ia să-mi spui, încă nu ți-e foame? - mama se ridică de la masă și, fără să aștepte răspunsul meu, se îndreaptă spre bucătărie. Pereții din coridorul îngust, de unverde-mentă, palid și strălucitor totodată, reflectă lumina ce vine prin ferestrele deschise și toată marea aceea de lumină cade, generos, pe fața mamei, făcând-o să radieze, la rându-i, și să pară și mai frumoasă. E un portret aproape ireal, compus, parcă, din razele soarelui ce-mi binecuvântează starea de libertate – sinonimă cu vacanța și copilăria, în genere – și tot nu-mi pot explica de unde acest sentiment – dureros, când conștientizezi că nu se va mai repeta niciodată – de fericire absolută, neatins de nicio umbră de tristețe… Probabil, pentru că mama zâmbește…

Mama știe că n-aș spune niciodată că mi-e foame (probabil că, pe atunci, habar nu aveam de această senzație – copil alintat ce eram!). Într-o zi, pe când eram mică, desperați că mâncam prea puțin (după măsurătorile celor mari, bănuiesc, pentru că, atfel, nu arătam deloc (ba chiar deloc!) a copil nehrănit), părinții au decis să asculte și sfatul unor medici de a mă lăsa așa, fără masă, până flămânzesc și cer de mâncare. Bucuria mea! Am alergat toată ziua prin grădină, mi-am făcut de lucru, vizitând, pe rând, toate animalele de prin gospodărie, apoi am dat și pe la vecini (tot prin grădini, unde găseam tot felul de plante și obiecte care mai de care mai interesante)… Din când în când, bunica sau tata mă căutau, ca să mă întrebe, dacă nu mi-e foame. Nu! – primeau, de fiecare dată, răspunsul meu hotărât, și… rămâneau contrariați și curioși să vadă ce fac mai departe… Nu mi-a fost foame toată ziua. Spre seară, îngrozit și enervat de comportamentul meu („anormal” și „iresponsabil”!), tata m-a adus cu de-a sila, cu lacrimi (mă deranjase, vezi bine, eu mai aveam treabă!) la masă și m-a forțat să iau cina… Și m-am culcat supărată că, din cauză că a trebuit să pierd timpul mâncând, n-am reușit să mă joc atât cât aș fi vrut!

… Mama pune masa. Și povestește. De fapt, mai degrabă recită, pentru că mama reproduce tot textul cu exactitate. E un fragment (și eu știu, și sunt mândră: că încă nimeni, în afară mine și de mama, nu știe cum va suna!) din noua carte pe care o traduce. Suntem numai noi două în casă (Tata e în deplasare, la Riga! – îmi vine să mă laud și aici, ca în fața prietenilor mei de joacă, de atunci – și când va veni acasă, va aduce o valiză mare, plină cu bomboane pentru mine, și cu niște cutii mari – conserve cu icre negre din Marea Baltică, și cu mai multe vase de ceramică, umplute cu o băutură tradițională, preparată din ierburi, un fel debalzam, ce se adaugă în ceai sau cafea, din Letonia… Și ziare, reviste și cărți!)… Mama e în concediu de maternitate. La toamnă voi afla că am un frățior! Acum nu pot ști dacă va fi frățior sau surioară, dar îi căutăm, cu toții, entuziasmați, un nume (Dacă va fi fetiță, eu aș vrea să o cheme Lia, ca pe… îngerul meu. Dar mama protestează: Nu, numai nu Lia! În niciun caz Lia!… Bine. Nu va fi Lia. Va fi băiat – Doru -, dar asta vom ști abia la toamnă, în noiembrie, acum nu știm nimic, îl așteptăm să vină!).

Bucătăria, mică, albă, strălucește, scăldată de soare. Cu greu îmi stăpânesc răbdarea, ca să terminăm masa și să o zbughesc din nou afară, la joacă. Sunt în vacanță, și afară mă așteaptă copiii vecinilor. Avem planuri mari: să salvăm vrăbiuțele-pui (nu știu de cine (de câini, probabil) și nu știu cum (ne vom urca prin copaci, probabil), atâta știu: că vom naviga printre ierburi înalte, căutând pui de vrăbiuță căzuți din cuiburi. Eh, nu vom găsi niciunul – toți vor zbura, speriați, la apropierea noastră)…

- Nu, zice mama, te-ai jucat destul, mai lasă puțină joacă și pe mâine, că dacă se termină joaca, ce te faci? Acum citim! Împreună.

Am un teanc de cărți, programate pentru lecturile de vacanță. Și, dacă mă apuc să citesc, uit de joacă… Citesc. Stăm cu toate cărțile în față. Față în față. Ambele, la aceeași masă, în sufragerie. Da, la masa locul căreia îl va lua, după ce mama va primi onorariul pentru traducere, pianul, la care visez (și zi, și noapte!)…

* * *

Pianul era o promisiune. Una de dragoste, a cărei menire a fost să dureze un pod peste ani – atât cât există pe pământ muzica și atât cât voi ști să păstrez cântecele mamei – și peste moarte… Acum, „răsfoind” printre amintiri, îmi dau seama de asta, dar pe atunci nu era decât un vis. Unul ce avea să devină realitate, ca și numele fratelui meu, care, la fel, avea să vină toamna, transformând liniștea din casă în neliniște…

* * *

Uneori, facem câte o pauză – doar pentru un mic „schimb de impresii”. Cele mai interesante fragmente din cartea pe care o traduce mama mi le repovestește (reformulând, pe unde e nevoie, așa încât să fie accesibile înțelegerii mele) – puțin, totuși, atât cât să-mi suscite curiozitatea, ascultă ce am de zis și eu, apoi ia dicționarul și… facem, din nou, liniște. Ca mama să poată lucra. Mama nu poate lucra, dacă nu e liniște și… ordine perfectă în casă. Înainte de a începe lucrul, mama face curățenie – dimineața devreme, când eu încă dorm. Mai târziu, după ce luăm ceaiul, îmi revine și mie o parte din „misiune”: să mai șterg o dată praful (chiar dacă mama l-a șters mai devreme) și să ud florile. Restul face mama. „Curățenie ideală” (expresie consacrată), pentru a lucra bine. În acel moment, mama ar fi zis:„curățenie ideală”, pentru o bună traducere. Din limba rusă.

* * *

Mama a prețuit foarte mult limba rusă. I-a căutat sensurile – rare, puțin cunoscute sau necunoscute – prin texte adânci, ale unor autori cu greutate în lumea înaltă a cuvintelor, a căutat echivalența cuvintelor rusești și a celor românești, le-a pus mereu pe același – înalt, binemeritat, nobil – postament, deopotrivă: cuvintele limbii ruse și cuvintele limbii române… În lumea înaltă a cuvintelor, nu există discriminare: toate cuvintele din toate limbile sunt egale între ele, stăpâne și suverane. În lumea înaltă! – da… Nu și în lumea proastă și mizerabilă. Refuzul mamei de a vorbi rusește, atunci când, în instituțiile statului nostru, se impunea supremația limbii ruse, era consecința acestei atitudini – atitudine justițiară prin excelență – a unui om care cunoștea foarte bine ambele limbi. Era revolta contra situației nedrepte în care se afla (și se mai află, și azi)limba română din Republica Moldova.

* * *

Mama, care a tradus prin intermediul limbii ruse, din limba rusă, nu vorbea rusește, decât în cazuri foarte rare. Răspundea, cu delicatețe, în română, fără aroganță, calm, liniștit, dar refuza să tolereze lipsa de respect din partea alolingvilor, manifestată prin ignorarea limbii române… Așa a procedat, a avut aceeași atitudine până în ultima clipă. O atitudine cristalizată, în comportamentul mamei, probabil, și pentru că a aflat (și, spre mare ei indignare, prea târziu pentru a putea lua măsuri), că la grădiniță am fost bruscată, din cauză că nu înțelegeam rusește.

Cum puteau să-și permită așa ceva!? – se revolta mama – Niște semianalfabete, care aveau obrăznicia să ne ceară să le ajutăm, ca să poată susține examenele la limba română (pe atunci poreclită „moldovenească”)! Și, de fiecare dată, mama o cita pe bunicuța Catinca, mama tatălui meu, care zicea de multe ori: Dacă unul dintre copiii mei trebuie pedepsit, să mi-l dea pe mâna mea, și dacă trebuie, într-adevăr, pedepsit, îl pedepsesc eu, dar! niciun străin să nu pună mâna pe copiii mei! – un principiu pe care mama îl evoca mereu – cu toată revolta de care era în stare, amintindu-și, din nou și din nou, de „educatoarele needucate”, de care am avut parte, pe când frecventam grădinița rusească de pe strada Livezilor…

Sursa: GriArg.