Poduri

Am cunoscut un pod englezesc

din pietre vechi,

un pod zbârcit şi cărunt, mare sentimentalist,

un pod suveran peste privile tale

albastre şi desperate

şi eu, nefiind în stare să înţeleg, nici acum,

de unde atâta ură pentru tristeţea mea…



Ofelia s-a aruncat de pe un pod ca acela

(poate chiar de pe acela),

altfel dragostea ei s-ar fi destrămat

ca o pânză de mătase într-un sipet uitat…



Dragostea Ofeliei stă şi acum undeva pe un pod…

poate chiar pe acesta, unde această lume,

bună sau rea, cântă un nume de ţară.





Şi am mai cunoscut un pod,

nu foarte bătrân, cam necioplit, proletkultist,

dar plin de flori,

pe care altă lume, bună sau rea,

cânta un alt nume de ţară,

un pod-curcubeu peste gândurile mele

albastre şi desperate…

şi tu, nefiind în stare să înţelegi

de unde atâta dragoste pentru

speranţele tale…



Pentru că e acest pod de durere între noi,

în lipsa altor poduri, de dor, între ţări,

ochi sunt fixaţi pe ecrane, urmârind

cu aviditate raportul dintre dor şi durere.



Nefiind decât nişte familii mai mari,

ţările feiricte sunt fericite la fel .

Nefericirea este criteriul identificator.



Când fluxul de dor e mai mare,

creşte, evident, preţul durerii…

Îvăţând să speculezi atât de bine

situaţiile de criză de dor,

ai putea să nu mai dispreţuieşti

ţările triste?



Oamenii pot să aibă sau nu dreptate.

Sau vină.

Dar cred că adevărul a rămas pe un pod…

pentru că, ziceam, tot pe un pod,

cred,

mai e şi acum…iubirea Ofeliei stinse…

Ilok, aprilie 1999

Sursa: GriArg.

Sursa imaginii: aici.