Ia vino aici, să-ţi spun o poveste!
…probabil că n-am mai crescut de atunci,
dacă alerg de fiecare dată să ascult o nouă poveste,
nouă-veche, parcă nemaiauzită!
şi cred,
ca şi cum aş fi la prima poveste
de pe pământ,
în poveşti fără sfârşit…
De fiecare dată
când povestea se termină
mi-e dor de ochii albaştri ai bunicului Tudor
(obosit, mirosind ameţitor a brad),
cu poveştile lor nesfârşite…
şi mi-e dor de vocea bunicii Elena,
cu aromă de levănţică
şi de miere,
ameninţându-l că rămâne fără prânz,
dacă nu pune odată punct
nesfârşitei poveşti…
Da, vocea albastră a bunicii Elena,
care,
simţindu-se vinovată pentru pauza de prânz
din poveste,
îmi spunea mai departe
povestea neterminată
a bunicului Tudor…
Da, nesfârşita poveste…
Poveste cu nouă neveste
(şi cu un Făt-Frumos,
dar cam mincinos)…
Partea cea mai urâtă
a celor mai frumoase poveşti
e că partea cea mai frumoasă
nu poate fi adevărată
şi nesfârşit este doar
sfârşitul nesfârşitelor poveşti…
Altfel, am mai spus:
am o Diplomă de excelenţă în
artele frumoase de a prevedea
sfârşitul poveştilor urâte,
şi după fiecare punct de poveste
mi-e dor
tot mai mult
de privirea albastră a bunicului Tudor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu