Lui Doru

Acum știu

cât de greu și de trist…

dorul doare

(niciun alt dor

și nicio altă iubire

pierdută

nu doare AȘA!)

și-ți vine să plângi

în poala primului nuc

ce-ți răsare în cale…



AȘA,

mamei îi era

dor de noi.



Singură, îndepărtată și tristă,

mama vorbea cu un nuc…



Și am urât casa aceea

în care mama era

singură, îndepărtată și tristă…



Acum, când nu mai port stânjenei

și panglici funerare

prin buzunare,

mi-e dor de casa urâtă

și -

singură, îndepărtată și tristă -

aș merge din nou

la nucul din fața casei

pe care nu mai pot s-o urăsc

AȘA -

singură, îndepărtată și tristă -

să-l întreb

ce vorbea cu mama,

când noi nu-i eram aproape…



Să-i spun

casei urâte

(singure, îndepărtate și triste)

că suntem,

cu toții -

singuri, îndepărtați și triști -

într-un fel de nemișcare

(sau așteptare -

formula universală a maternității?)

încordați:

poate vreo minune să ne aducă

în loc de nuci

sau în loc de atâta

primăvară și floare,

vocea mamei,

din depărtare…