Tragism, lirism, tradiție…

Recent, am surprins o discuție (da, pe FB) din care am reținut faptul că există un total dezgist față de tradițiile noastre (întâmplător, era vorba de tradiția bocetului). Sigur, oricine are dreptul să fie sau să nu fie de acord cu tradițiile (cu toate sau cu unele dintre ele), să le aprobe sau nu. Sigur, unele pot părea desuete. Poate că unele chiar sunt. Am selectat câteva bocete, pentru a mă convinge pe mine însămi – a câta oară! – că folclorul nu e o mască sentimentalistă aplicată unor ritualuri rigide, ci expresia sentimentului într-o formă sublimată, artistică (și asta cu atât mai mult, cu cât bocitoarele, de regulă, nu sunt membre ale familiei, ele nu-și exprimă propria durere, ci o interpretează pe a altora):

* * *

Scoală, mămicuță, scoală,

Că ți-o fi destul de-asară!

Și deschide ochișorii,

Și ți-i vedea toți feciorii,

Și-ți ridică genele,

Și ți-i vedea fetele,

Și deschide gurița

Și-i vorbi cu noi ceva,

Măcar două-trei cuvinte,

Ca noi să le ținem minte.

Că-n cea lume-i tare bine,

Cine merge, nu mai vine.

Când ți-a fi cămașa neagră,

Să mi-o trimiți, maică dragă,

Pe feciorul vantului

Din fundul pământului,

Că eu cum oi căpăta-o,

Deauna și ți-oi spăla-o.

Și-oi spăla-o-n lăcrimele,

Și ți-oi strânge-o păturele,

Și-oi usca-o-n gândurele,

Că trăim în mare jele.

Mămucuță, draga mea,

Draga mea și scumpa mea,

Cand aș sti că ai veni,

Cărărușa ți-aș plivi

Și de iarbă, și de nalbă,

Să vii, măicuță, degrabă,

Și de spini, și de pelini,

Că tare-i greu în străini.

Să vii, măicuță, să vii,

Să mai vezi pe ai tăi fii,

Când or fi grâiele-n floare,

Când or fi grâiele-n clai,

Să vii, măicuță, la noi.

Scoală, mămicuță, scoală,

Nu ne face-atâta jale,

Întinde-ți mâinile moi,

Care ne-au crescut pe noi,

Să-ți auzim vorba-ți moale,

Care ne punea la cale.

Dar gurița cea-ți isteață.

S-a făcut un sloi de gheață.

Săraca mămica mea,

Cat cu ochii tot la ea

Și văd cum moartea mi-o ia;

Și saraca vorba dulce,

Vad cu ochii cum se duce.

Plângeți uși, plângeți ferești,

Plângeți voi, patru pereți,

De-amu stăpână n-aveți.

* * *

Scoală, maică, și ne spune

Pe care parte te-om pune.

Spune, maică, ce-ai baut

Ca durerea ți-a trecut?

Spune, maică, ce-ai mâncat

Că durerea te-a lăsat?

Ții, maică, ochii-n podele,

Pe toți ne-ai umplut de jele.

Jelea asta tare-i mare,

Ne da jos de pe picioare;

Jelea asta-i tare grea

Și noi n-o putem ținea.

Jelea Prutul a trecut

Și nu s-a-necat în Prut.

Mama, cin-te-a sfătuit,

Că la ist drum ai pornit?

Aist drum îi lung și cotit,

Cine-a mers, n-a mai venit.

Noi de-am știe că-i veni,

Cărăruia ți-am plivi

Și de floarea cea de nalbă,

Și de spin cu floarea albă.

Să vii, mama, prin grădină,

Să vezi de-a noastră hodină.

Și să treci peste pârlaz,

Să vezi de-al nostru necaz.

Spune-ne, maică, ce-i vrea,

Că noi nu ne-om supăra,

Că-așa-s plină de jele,

Ca zăvoiul de nuiele.

Și zăvoiul se rărește,

Jelea mea nu se gătește.

Că copilul fără mamă

Nime nu-l mai bagă-n samă.

El când merge, tropotește

Și când șede, fosăiește,

Când mănâncă, molfăiește

Și când doarme, hârâiește.

Scoală, maică, nu te da,

C-amuș vin și te-or lua,

Te-or lua cu car cu boi,

Să nu te-aducă-napoi.

Plânge casa, plânge masa,

Că maica acum vă lasă…

Sursa: Boianul din Bucovina

* * *

Fiind niște poezii populare, e natural că bocetele sunt și materie primă pentru cântecele de jale, și invers: elemente din cântecele de jale, din doine sau chiar balade se regăsesc în textele unor bocete. Țin minte răvășitorul cântec-bocet al lui Nicolae Sulac „Dor de mamă”, pe care îl cântam când eram mică (și pe care îl înțeleg abia acum)… Nu l-am găsit pe internet (am găsit o variantă în stil lăutăresc (Fărâmiță Lambru), departe de versiunea cântată de Nicolae Sulac), dar am găsit altul despre mama: aici. Și altul: aici. De notat că Nicolae Sulac, făcând parte din „generația foametei organizate”, și-a pierdut părinții de timpuriu, iar cântecele lui vorbesc adeseori despre acest detaliu biografic.

* * *

Iată un alt cântec ce are la bază versuri specifice pentru bocet:

* * *

Și, bineînețeles, melodia „Vai, sărmana turturică” (o variantă a cunoscutelor versuri ale lui Ienăchiță Văcărescu Amărâta turturea), cântată de Maria Drăgan:

și o variantă deosebit de frumoasă, cu versuri de aceeași inspirație, renumita doină din repertoriul Mariei Apostol, cântată, mai recent, de Emilia Dorobanțu:

P.S. Doar aparent, ne-am îndepărtat de poemul modern. Dincolo de rolul psihoterapeutic al bocetului, e capacitatea folclorului de a-și asuma exprimarea celor mai tragice stări și situații și e acel teatru popular, în toată naturalețea sa, din care s-a desprins poezia cultă.

Sursa: GriArg.

Bucuria vieții și Stejarul Înzăpezit din/prin ochii mamei

Avem în biblioteca de acasă mai multe cărți traduse de mama, dar nu pe toate. Unele nu le mai pot citi, decât la biblioteca publică, pentru că mama le-a tot dat, ba unei rude, ba unor colegi, care nu ni le-au mai întors… Nu aveam nici versiunea românească a romanului Bucuria vieții, deIrving Stone, când, adolescentă fiind, am luat cartea de la bibliotecă și am citit-o, în rusă. Și m-a văzut mama cu acea carte în mână, și mi-a zis:„Să știi că eu speram să o citești într-o zi, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât m-am ambiționat să o traduc. Nu cred că ești pregătită să citești o carte ca asta, despre Van Gogh, dar îmi place curiozitatea ta… Diferența e că eu am citit-o pe când aveam cu vreo zece ani mai mult decât ai tu acum… Am citit-o, când te purtam în burtică, iată de unde înlcinațiile tale pentru desen și pentru artă în genere!” Și a zâmbit, pentru că mama zâmbea mereu, și… mai ales atunci când vorbea cu mine.

Așa credea mama: că o femeie îi „programează” copilului ei nenăscut abilitățile și înclinațiile prin ceea ce face în perioada sarcinii. Și cred că mama avea dreptate (și nu doar în privința mea! ) Degeaba cred unii că au puterea de a ne manipula, dacă folosesc tot felul de tehnici sofisticate. Adevărata putere e în mâinile mamelor, ele „setează” aspectul și viitorul lumii…

Curioasă, am recitit cartea și în traducere românească, ceva mai târziu… Este, firește, un roman pe care poți să-l citești de multe ori, descoperind la fiecare lectură sensuri și detalii noi. Și, mulți ani mai târziu, locuind în Olanda, urmând, probabil, în subconștientul meu, „programarea” despre care vorbeam ceva mai devreme, am luat un tren spre sud și m-am aventurat de una singură într-o călătorie de o zi… Pe urmele lui Van Gogh.

* * *

Altă lucrare de a mamei care m-a marcat a fost nuvelaStejarul înzăpezit de Iuri Naghibin. Când traducea, mama obișnuia să-mi citească fragmentele care o impresionau mai mult. Nuvela aceasta mama mi-a citit-o în întregime.

În toate lucrările pe care le-a tradus mama existau eroi/eroine care se potriveau cu personalitatea ei, care se armonizau cu natura ei, textele de tradus oferindu-i mamei un fel de scenă pe care rolul ei era unul încântător – pentru ochii mei de copil. În nuvela luiNaghibin astfel de personaje sunt tocmai două: elevul neastâmpărat Savușchin, un copil „dificil”, adică mult prea isteț și visător totodată, ca să poată fi „ca toată lumea”, și învățătoarea Ana Vasilevna, o tânără care descoperă două împărății absolut noi și fascinante: poezia din sufletul unui „copil dificil” și poezia pădurii, prin care trece, după ce insistă să meargă la elevul său acasă, pentru a discuta cu mama acestuia.

Când îi spune băiatului că va trebui să meargă să i se plângă mamei de comportamentul lui, Savușchin exclamă: „Veniți, Ana Vasilevna, cum are să se mai bucure mama!” Și, chiar dacă învățătoarea nu-i poate promite că o va bucura pe mama (pentru că nu vede prea multe motive de bucurie!), acesta, cu multă grijă, ba cu entuziasm chiar, o însoțește prin pădurea înzăpezită, unde Ana Vasilevna și „copilul dificil” Savușchin se opresc să admire stejarul înzăpezit. Ca să-și dea seama și învățătoarea de ce, când le ceruse elevilor să dea exemple de substative, Savușchin a insistat cu exemplul său, „inedit”: „stejar înzăpezit”, nu „simplu, stejar”! Iarna, în mijlocul părdurii, tânăra învățătoare învață că…„stejar” e una, iar „stejar înzăpezit” e cu totul altceva!

* * *

„Aici nu mai aveau putere izvoarele calde, pârăul era acoperit cu o pojghiță de gheață. Pe fața lui de marmură se agitau umbre fluide, ușoare.

— Ia te uită cât e de subțire aici gheața, prin ea se vede cum curge apa!

— Ce vorbiți, Ana Vasilevna! Eu am clătinat o creangă, și iată cum curge umbra ei.

Ana Vasilevna își mușcă buzele. Se vede că aici, în pădure, ea mai bine ar tăcea….

Aplecat puțin înainte, cercetând cu atenție totul în jur, Savușchin se îndepărtă din nou de învățătoare.

Iar pădurea îi tot ademenea pe cărările ei multe și încurcate. Părea că nu se vor mai sfârși copacii, nămeții, că nu se va sfârși liniștea și nici semiîntunericul țesut cu fire aurii de razele soarelui.

Pe neprins de veste în îndepărtare a licărit o fisură de un albastru-fumuriu. Rariștea luă locul hățișului, pădurea deveni spațioasă și răcoroasă. Și se vedea acum în depărtare nu o fisură, ci un luminiș larg, inundat de soare, era acolo ceva ce strălucea, scânteia, roia ca niște steluțe de gheață. Cărărușa ocoli o tufă de alun, și pădurea momentan se lărgi în toate părțile. În mijlocul poienii, în veșmânt alb strălucitor, uriaș și maiestos, ca o catedrală, se înălța un stejar. Părea că toți copacii, plini de respect, s-au dat la o parte, să-i facă loc confratelui mai mare să se manifeste în toată puterea lui. Ca o șatră se întindeau peste poiană crengile de jos ale coroanei lui. Crăpăturile adânci din coaja lui erau ticsite cu zăpadă, iar tulpina-i groasă, s-o tot cuprindă trei oameni cu brațele, părea cusută cu fire de argint. Frunzișul, uscat de toamnă, mai că nu căzuse, stejarul până-n vârf purta frunze în huse de zăpadă.

–Iată acesta-i stejarul înzăpezit!

Ana Vasilevna păși sfioasă spre stejar, și vigurosul străjer al pădurii i se închină din ramuri.”

(Fragment din nuvela Stejarul înzăpezit de Iuri Naghibin, tradusă de Raisa Ciocanu)

* * *

P.S. Nu știu un alt mod, mai frumos și mai profund de a ține minte numele unui om, decât urmărindu-i și urmându-i opera, gândurile și admirându-i fapta…

Sursa: GriArg.

Cuvinte potrivite

Povesteam, acum ceva timp, despre traducerile mamei. Fără să-și aroge merite și titluri, fără a pretinde la un loc în Uniunea Scriitorilor (deși ar fi avut de ce), mama făcea traduceri din pasiune, din dragoste pentru cuvânt. Îi plăcea să caute expresia cea mai potrivită, să se joace cu sunetele din cuvinte, tot așa cum îi plăcea să se joace cu noi, copiii ei. Imaginația, dragostea pentru frumos, răbdarea și intuiția, o ajutau să facă traduceri bune.  Eu țin minte multe dintre cărțile traduse de mama, pentru că, dorind probabil să mă țină cât mai aproape de ea, mă antrena și pe mine în procesul de traducere: ba îmi cerea să caut un cuvânt în dicționar, ba îmi citea textul în limba rusă, cerându-mi să i-l (re)povestesc în română, ba îmi citea vreun fragment deja tradus, ca să-i aprecieze sonoritatea…  Și eu eram foarte mândră de rolul pe care mi-l încredința mama.

* * *

Jenny și Jenny, fiica mai mare.

Jenny von Westphalen

Spre exemplu, când traducea cartea despre Jenny Marx     (de Polina Vinogradskaia), mama stătea acasă, fiind însărcinată cu fratele meu, și îmi supraveghea fiecare pas. Traducea cu multă răbdare, căutând nu doar sensurile ascunse ale cuvintelor, ci și informații care să o ajute să traducă mai exact. Îmi citea și îmi povestea despre familia Marx, transformând traducerea într-o lecție de bune maniere pentru mine (soția lui K.Marx provenea dintr-o familie de nobili germani, astfel încât biografia ei conținea o sumedenie de amănunte interesante despre stilul de viață al clasei din care descindea tânăraJenny Von Westphalen).

* * *

Trebuie să spun că, în cazul acestei monografii, mama urmărea nu doar să facă o transpunere cât mai frumoasă din rusă în română. Mama voia să-mi cumpere, din onorariu, un pian (la care visam de câțiva ani!), iar procesul de traducere îl transforma, așa cum numai ea știa, în… timp neprețuit, dedicat educației mele. Recitesc acum traducerea mamei și îmi aduc aminte de tot… E de mirare că, deși mi-a citit capitole întregi din traducerea ei, mama a știut să-mi ascundă balastul ideologic al textului, selectând, pentru convorbirile noastre, doar părțile cu adevărat interesante și frumoase din istoria familiei Marx. Mai mult, mama m-a convins de faptul că adevărata valoare a creației lui Marx a fost… familia sa, iar meritul pentru această familie, în care au crescut trei fete culte, iubitoare de artă și de carte, îi aparține soției lui,  Jenny, născută von Westphalen.

Laura, cea de a doua fiică a soților Marx.

Eram fascinată de ceea ce făcea mama, și asta se datorează tot ei, pentru că reușea mereu să-mi transmită starea ei de inspirație și o permanentă grijă pentru felul în care ne exprimăm.

Datorită cărții despre Jenny Marx, știam, la cei nouă ani ai mei, cum se ortografiază și cum se pronunță numele membrilor

Eleonora Marx.

Jenny Marx, în ultimii ani de viață.

familiei Marx în engleză și în germană, știam că lui Engels îi plăcea să se joace cu fetițele lui Marx și că purta corespondență cu ele, citisem câteva scrisori, mirându-mă de stilul elegant pe care îl aveau niște scrisori ale unor comuniști adresate unor copii! Comuniștii sovietici nu păstarseră eleganța „clasicilor”, din păcate, așa încât comparația te făcea să-ți pui întrebări referitoare la această „evoluție” a socialiștilor în materie de… maniere.  Aflasem că Engels iubea animalele, că vorbea despre ele ca despre niște membri ai familiei. Discutasem cu mama despre caracterul lui Marx și al altor personaje din carte, apoi despre  prietenia lui cu alți marxiști sau despre răbdarea pe care a avut-o soția lui, despre rolul unei soții și chiar… despre suicidul Laurei Marx!

Detaliile mai puțin pozitive despre K.Marx aveam să le aflu mult mai târziu, din lecturi care mi-au devenit accesibile abia după implozia U.R.S.S., dar lecția desprinsă din traducerea mamei mi-a fost de folos, pentru că a „întredeschis” portița spre acest subiect și mi-a cultivat curiozitatea.

Iată prima pagină din renumitul program marxist, cel care a stat la baza acestei sângeroase opere, cu toate formele ei antiumane, care a fost/este doctrina comunistă: Manifestul Partidului Comunist. Scrisul, foarte urât, după cum se poate vedea și din acest document, este al lui Marx, primele două rânduri, cele scrise frumos, sunt scrise de mâna lui Jenny:

* * *

Vladimir Drozd. Mărgăritare fermecate. Povestiri și nuvele. Chișinău, 1985.

Vladimir Drozd. Mărgăritare fermecate.

Celelalte traduceri pe care mama le-a făcut în perioada adolescenței mele au fost și mai interesante, multe dintre ele fiind din autori talentați, foarte cunoscuți sau chiar celebri. Am găsit în biblioteca de la Chișinău câteva dintre cărțile traduse de mama. Fiecare dintre ele conține, pe lângă bagajul neprețuit al unei opere literare, urmele gândurilor ei, amprenta imaginației ei, apoi felul ei de a înțelege relația dintre cele două limbi, română și rusă, și, în plus, doar pentru mine: un tezaur întreg de amintiri!

Clifford D,Simak. Asemeni oamenilor. Chișinău, 1979.

Thor Heyerdahl. De la „Kom-Tiki” la „Ra”. Chișinău, 1988.

Isaac Asimov. Sfârșitul veșniciei. Chișinău, 1981.

Isaac Asimov. Prefață.

* * *

P.S. O să mai revin, bineînțeles, la acest subiect, mai ales dacă voi găsi și celelalte cărți traduse de mama.

Sursa: GriArg.

Tot mai singure... Satele Moldovei mele

Eram mică, mama mă lua cu ea peste tot. Chiar și la croitoreasă. Croitoreasa mamei era o consăteancă, plecată din satul natal, Cotiujenii Mari, pentru a le asigura celor trei fetițe o viață mai bună. Mama nu-și cosea rochii prea des, nu-și putea permite, dar, atunci când avea nevoie să-și completeze garderoba, mergea la tanti Mila (așa îi ziceam noi), pentru că știa că e o croitoreasă foarte bună, și apoi... mai era și dorul de satul copilăriei. Așa se face că am ajuns și eu să cunosc povestea surorilor Ciorici, să le aud cântând și să simt în cântecele lor vibrația satului de care mă leagă dragi amintiri...

Când eram domnișoară, le admiram pentru vocile cristaline și pentru eleganța lor, pe care o demonstrau pe scenă, pentru felul în care își alegeau textele, și mă mândream, în sinea mea, de legătura nevăzută dintre noi...

Azi am aflat că Geta ne-a părăsit, s-a dus așa cum s-a dus și mama acum un an, cum s-a dus și mătușa mea, acum doi ani... În lumea celor mai buni.

Ce faci, Doamne? Chiar atât de singuri ne lași?


                                                                       * * *

Povestea rămurelei de iasomie

Pentru că tot am început să fac dezvăluiri…

În poarta casei de la Condrița crescuse, prin nu știu ce întâmplare, o tufă de iasomie. Nu bloca trecerea, dar părea cam străină acolo unde prinsese rădăcini, și portița nu se deschidea până la capăt. Atins în orgoliul său de gospodar, tata s-a apucat să scoată iasomia „buclucașă”, intenționând să elibereze portița de „opritorul” înmiresmat. Tăiase deja o ramură, când l-a văzut mama, care a alergat imediat să salveze ce mai rămăsese din floare. Tata, un caracter destul de autoritar, de regulă, nu prea suportă să fie contrazis, dar mama a reușit să-l convingă de nedreptatea pe care era cât pe ce să o comită: „Nu credeam că ești în stare să distrugi ceva frumos, numai pentru că te incomodează!, i-a zis ea tatei, imaginează-ți că oricine are putere distruge tot ce nu-i convine, fără a lua în seamă valoarea lucrurilor care îl deranjează… Dacă iasomia asta a răsărit, a crescut și a și înflorit în acest loc, înseamnă că locul ei e aici, lângă poarta noastră!”.

Tata, care a fost nu o singură dată în situația de a fi contestat, impiedicat să se exprime, interzicându-i-se articolele, din cauză că incomoda pe câte vreun șefuleț de partid, a rămas impresionat de argumentul mamei. Atât de impresionat, încât a scris acele versuri despre curajoasa și înțeleapta… rămurea de iasomie. Un mic poem (atât de personal, încât ar fi putut rămâne neobservat!), o pagină din jurnalul condrițean al tatălui meu, care l-a inspirat pe compozitorul Mihai Toderaș să scrie muzica pentru cele trei strofe, la care tata a mai adăugat altele, cerute de contextul muzical…

* * *

În imagine un tablou de S. Burlacu.
Sursa: GriArg.

Mai tânără decât dragostea…

 Îmi place mult această melodie (ca multe altele cântate deTatiana Stepa), deși amintirile mele se revoltă, de fiecare dată când o ascult, pentru că… eu cred că pentru orice copil mama e veșnic tânără. Cel puțin eu așa am văzut-o pe mama:   tânără mereu.  Și mama se purta ca și cum nu ar fi simțit anii. Zâmbea mereu. De cîte ori o vedeam, zâmbea. Chiar și atunci când îmi spunea că i-a fost rău, chiar și atunci când era tristă sau îngrijorată, mama zâmbea. Îmi zâmbea. Uneori printre lacrimi. Chiar și în acele clipe în care medicii mă alungau de lângă ea, și eu nu știam că o văd pentru ultima dată, mama zâmbea. Și avea impregnată pe chip acea stare de tinerețe spirituală, care mi-a fost (îmi e!) atât de dragă. Iată de ce, când ascult această melodie, în loc de cuvântul „bătrână”, aud: „mamă blândă, mamă frumoasă, mamă bună!”

Nu, mama nu era bătrână… Nu arăta asta, cel puțin. Nu era nici prea cochetă sau exagerat de preocupată de felul în care arăta, dar se îngrijea și nu-și trăda vărsta. Cu un an înainte de a o pierde, cardiologul care a supravegheat-o, timp de câteva săptămâni, la Centrul de cardiologie din Chișinău, i-a/ne-a (eram de față, când s-a întâmplat) propus o intervenție chirurgicală („pentru a îmbunătăți calitatea vieții”, după expresia dnei cardiolog). Mama s-a speriat, eu am încercat să  aflu de ce consideră că e nevoie de operație… Doamna a mai răsfoit fișa medicală a mamei și… a retractat: „Nu, nu e bună ideea, am crezut că încă nu aveți vârsta asta, noi nu recomandăm operație după o anumită vârstă…” Mama avea mult peste vârsta pe care o bănuia doamna… Pe mine m-a deranjat faptul că i-a sugerat, prin acest compliment nereușit, că are niște ani. Mama n-a arătat că ar fi surprinsă cumva (plăcut sau neplăcut), nu s-a simțit jignită (cu atât mai puțin!), dar știu bine că a durut-o… Și pe mine m-a durut! Și acum mă mai doare…

Nu, mama nu era bătrână. În dimineața zilei nefericite m-a sunat să-mi spună că ar vrea să ieșim în oraș, la o cafea sau un  ceai… Cu două zile înainte de acea zi, aproape că se certase cu tata, explicând de ce cartea pe care o pregătea pentru tipar trebuia să conțină niște note explicative, în ciuda faptului că era o reeditare a operei unui clasic român… Cu vreo săptămână înainte îmi povestise despre o expoziție pe care ar fi vrut să o vedem împreună (ne plăcea să mergem împreună la expoziții, spectacole, și mamei îi era dor, probabil, de clipele în care ne simțeam atât de bine împreună)…

E adevărat că de Revelion a renunțat să-și pună costumul pe care îl cumpărasem și îl pregătisem, în ajun, pentru această ocazie, se imțea prea slăbită. Dar după Revelion s-a simțit mai bine. A fost pe la țară, a făcut ordine în căsuța de la Condrița, s-a jucat cu nepoțica ei de trei anișori, a citit, a scris,  a lucrat… Până în ultima clipă, a glumit, a luat atitudine, a dăruit bunătate și dragoste.

* * *

Mama a plecat mult prea devereme…  Tânără (fără vârstă), iar acum… mai tânără și decât dragostea mea pentru ea, și a plecat ușor, ca într-un poem deGrigore Vieru, „pășind/ pe semintele ce zboară/ între ceruri și pământ” sau poate pășind pe cele mai frumoase versuri care s-au scris până acum…

* * *

Tudor Gheorghe…

Și… un poem superb, un argument al universalității iubirii filiale, cântat deLuciano Pavarotti:

* * *

În imagine: Pablo Picassă, Maternitate.

Sursa imaginii.

Sursa: GriArg.

Share this: